✈️ English Version
We’re that kind of family people either admire or secretly judge: two adults who thought it was a brilliant idea to travel the world with two kids under three. No, we’re not brave. No, we’re not crazy (at least not officially diagnosed). We just don’t believe in waiting for “the right time.” Spoiler: there isn’t one.
So here we are.
- Me — also a programmer, but currently on parental leave. Translation: instead of debugging code, I’m debugging toddler meltdowns. Since this window of time exists, we decided to travel as much as we can before real life deadlines and school schedules kick in.
- My husband — a programmer too, working remotely from anywhere that has Wi-Fi, coffee, and ideally not too many tantrums in the background (good luck with that).
- Nora, 2 years and 10 months — full-time climber, part-time negotiator, future dictator if she keeps up her current streak.
- Aris, 1 year and 1 month — our snack thief, nap-dropper, and the kind of baby who makes strangers smile while simultaneously destroying their sunglasses.
We don’t “vacation.” We travel. That means schedules are a joke, naps happen in strollers, and we’ve mastered the art of eating standing up. Romantic sunsets? Only if you count the one glimpsed while chasing a toddler with half a croissant in her hand.
Why are we doing this? Because messy memories are better than perfect plans. Because kids adapt faster than adults. Because we’d rather say “remember that insane ferry ride?” than “we’ll do it someday.”
This blog is where we’ll keep our chaos neatly written down, so when the kids are older and accuse us of ruining their childhood, we’ll have proof it was actually awesome.
🇷🇴 Versiunea în Română
Suntem genul ăla de familie pe care lumea fie o admiră, fie o judecă în gând: doi adulți care au decis că e o idee genială să călătorească prin lume cu doi copii sub trei ani. Nu, nu suntem curajoși. Nu, nu suntem nebuni (cel puțin nu oficial). Doar nu credem în „momentul potrivit”. Spoiler: nu există.
Așa că iată-ne.
- Eu — și eu sunt programatoare, dar momentan în concediul de creștere al copiilor. Traducere: în loc să fac debugging pe cod, fac debugging pe crizele de nervi ale copiilor. Cum perioada asta există, am decis să călătorim cât putem înainte să ne prindă deadline-urile și programul de școală.
- Soțul — programator și el, care lucrează de oriunde există Wi-Fi, cafea și, ideal, nu prea multă gălăgie pe fundal (noroc cu dopurile de urechi).
- Nora, 2 ani și 10 luni — cățărătoare profesionistă, negociatoare de ocazie, viitoare dictator dacă își menține stilul actual.
- Aris, 1 an și 1 lună — hoțul de gustări al familiei, expert în adormit fix când nu trebuie și bebelușul care îi face pe străini să zâmbească în timp ce le rupe ochelarii de soare.
Noi nu mergem „în vacanțe”. Noi călătorim. Asta înseamnă că programul e o glumă, somnul se face în cărucior, iar noi am perfecționat arta de a mânca în picioare. Apusuri romantice? Da, dar doar dacă le pui la socoteală pe cele văzute în timp ce alergam după copilul cu un croissant în mână.
De ce facem asta? Pentru că amintirile haotice sunt mai bune decât planurile perfecte. Pentru că cei mici se adaptează mai repede ca noi. Pentru că preferăm să spunem „îți amintești ferry-ul ăla dement?” în loc de „o să facem asta într-o zi.”
Blogul ăsta e locul unde păstrăm haosul frumos, ca atunci când copiii vor fi mari și ne vor acuza că le-am stricat copilăria, să avem dovada că, de fapt, a fost tare mișto.
Leave a Reply